După ce trec sărbătorile şi vizitele şi ospeţele şi taifasurile şi desfăcutul cadourilor şi urările şi mulţumirile, vine dorul.
Dorul de a te înveli cu tihnă, aşa cum te înveleşti cu o plapumă.

E un dor ce vine de departe, din copilărie, când adormeai încălzindu-te sub o plapumă de pace. “E plapuma sărbătorilor,” îţi spuneai.

O plapumă ţesută din nevorbitul şi nespusul sărbătorilor, din taine şi clipe minunate, din arome de portocale şi cetină proaspătă, din timp fără timp, din tot ce era şi este dincolo şi dincoace de vizite, ospeţe, taifasuri, urări şi mulţumiri.

Era o plapumă fermecată în care puteai trăi o zi, două, nouă până îţi reveneai, până ce tăcerile înţelepte creşteau din nou pe locul râsetelor, până ce visele dospeau frământătura sărbătorilor, până ce cuvintele îşi găseau iar sensurile, umbrele şi rădăcinile în aromele de portocale şi cetină proaspătă, până ce tot ce era însemnat şi nemuritor prindea iarăşi trup în sufletul tău de copil.

Da, după ce treceau sărbătorile şi vizitele şi ospeţele şi taifasurile şi desfăcutul cadourilor şi urările şi mulţumirile, venea dorul de a te înveli cu tihnă.

La fel ca acum.
La fel ca azi.

La Mulţi Ani roditori tuturor!